Daniel

Chiar… Tii minte cum era sa mor? Era in vara aia cand ai mei s-au despartit, iar eu umblam brambura cu Daniel Corocea. Intr-o zi, am plecat cu el la Draglina sa facem baie. Draglina era un fel de lac, mai bine spus o groapa unde sapasera in nestire excavatoare ca sa gaureasca pamantul pana cand nu se mai vedea nimic. Acolo urmau sa fie deversate deseurilor de la Combinatul de Celuloza si Hartie din oras, prin cateva canale subterane care faceau legatura intre combinat si lac. Acum, insa, Draglina era plina cu apa curata, iar adjudenii mergeau deseori sa faca baie acolo. Avea apa adanca chiar de la mal si puteai sa sari in cap, sau sa inoti in voie in lacul care se intindea generos de la un capat la altul. Nu te oprea nimeni, doar sa stii sa inoti. Iar Daniel stia…

Pe tipul asta, pe care nu l-am mai vazut din iarna acelui an, pur si simplu il idolatrizam. Era coleg cu sora-mea mai mare, D., si, desi nu-i exclus ca eu sa fi fost doar o unealta pentru el, ca sa incerce sa se apropie de D., simteam ca ma simpatiza sincer. Oricum, n-am stiut niciodata sa fi fost ceva intre ei. Ma sedusese aerul lui libertin dar nu lipsit de bun simt si mereu gata sa improvizeze ceva de joaca. Unde mai pui ca Daniel avea si bicicleta, iar asta era pentru mine dovada irefutabila ca, daca as fi avut ocazia, as fi tradat orice si pe oricine, doar ca sa ma plimb cu ea. Pe Daniel il cunoscusem pentru prima oara in curtea Scolii Generale nr. 2, in timpul unor repetitii pentru o sarbatoare nationala. Intr-un astfel de moment mi l-a prezentat sora-mea, dupa care disparut printre colegele ei, invartind in aer, intr-un mod sincron, batul cu panglica rosie. Alerga gratioasa D. si cred ca se si imbujora putin cand il vedea pe Daniel… Oricum, din acel moment n-a trecut mult pana cand am facut o tura cu bicicleta noului meu prieten, iar voi poate nu stiti ce inseamna sa faci o tura cu bicicleta… E tot ce poti avea, cand esti un mucos si joci numai de-a v-ati ascunselea sau sotron. Totul! Dar ceea ce m-a uimit si mai mult, de fapt motivul pentru care l-am adorat din prima clipa pe Daniel a fost ca mi-a dat tzoacla lui galbena fara sa i-o cer. Intelegeti? A fost suficient sa ma observe ca o privesc cu jind, si-a dat seama ca mi-ar face placere sa ma plimb cu ea.

Cati ani au trecut oare de atunci? Vreo douazeci si ceva?… Daniel a plecat in acea iarna definitiv din Adjud, intr-o noapte geroasa de decembrie, iar eu l-am ajutat sa-si care bagajul, cu sania mea cu patine vopsite in rosu. Era doisprezece noaptea, Daniel avea tren spre Vatra Dornei si eu ma uitam ca un prost la el, nevenindu-mi sa cred ca pleaca. Prietenul meu hotarase sa evadeze de la taica-su, care era recasatorit in orasul nostru, fara stirea lui. Pleca la fratii si de mama lui, despre care imi povestea mai tot timpul, si unde cred ca se simtea iubit. Mereu mi-i arata in poze. Mi-a daruit si mie una intr-o zi, iar eu o am pastrat-o si, desi s-a cam jerpelit, o mai privesc uneori si acum. In poza se afla Daniel, un frate mai mic si inca un bebe. O fotografie alb-negru, langa bradul de Craciun. Se vede ca era fericit… In fine, e singura amintire cu el. In ziua aceea cand a plecat, nu prea ne-am vorbit. Doar m-a asigurat ca o sa tinem legatura si, poate, o sa ne revedem. In rest, parea usor stanjenit. Atunci, n-am inteles de ce a plecat. Dar am admirat intotdeauna curajul lui, si cred ca asta m-a orbit si atunci sa inteleg. Pentru ca, trebuie sa stiti, prietenul meu avea un curaj fantastic. Imi aduc aminte de incidentul acela cand s-a pus cu cei mai rai tigani din oras, infruntandu-i, chit ca pentru asta am fost fugariti amandoi. Am scapat ca prin urechile acului, dupa ce ne-am ascuns chiar in casa nationalizata unde locuiau ei!… In ciuda dedicatiei sale pentru prietenia noastra, uneori Daniel avea o privire ciudata, devenind brusc preocupat de altceva. Parca era un pic dement…

N-as fi aflat niciodata mai mult despre aceasta fata ascunsa a lui daca, mai tarziu, cand eram student la Iasi, n-as fi intalnit un fost coleg de liceu al lui Daniel. Pe acest coleg de facultate, care facuse liceul la Vatra Dornei, l-am intrebat intr-o zi, mai mult pentru a face conversatie, daca nu stie pe cineva cu numele de Daniel Corocea. Surpriza a fost sa aflu ca fusesera colegi, iar Daniel era unul dintre cei mai ciudati tipi din cate intalnise acesta vreodata. Acel Daniel care plecase din Adjud, disparuse in noapte odata pentru totdeauna in acea seara de decembrie. La Vatra Dornei se infiintase un tip glacial si taciturn, care nu suporta compania celorlalti. Odata, baiatul rau al clasei, un tip solid si certaret, s-a luat de Daniel. Desi prietenul meu nu era deloc solid, si nici prea inalt, n-a inghitit ofensa. Adversarul nici macar n-a apucat sa dea. S-a indreptat spre el amenintator, dar Daniel, din doua miscari, l-a culcat la pamant, si l-a calcat in picioare, pe beton…

Tii minte?… Stateam pe mal si ma uitam la Daniel cum s-a avantat dintr-o data, in apa adanca a Draglinei, departandu-se… Se vedea din ce in ce mai mic, bratele lui ridicandu-se deasupra apei, laolalta cu bratele altor inotatori, oare unde mai era el? Atunci, tu nu te-ai mai gandit la nimic si ai sarit in apa, dupa Daniel. Ai dat de doua ori din maini si apoi ai intrat intr-o stare de semi-constiinta. Te duceai la fund fara sa te agiti, fara sa vezi cum iti ies bule din gura, fara sa stii ca o sa mori. Vedeai doar cerul prin apa limpede, atat de clar, incat timpul incremenise parca acest moment placut, doar ca sa-ti faca in ciuda. Nu stiu cat a durat, doar ca lucrurile s-au precipitat la un moment dat, eu am fost insfacat, si m-am trezit pe mal, tremurand ca varga, iar cativa baieti in jurul meu ma priveau curiosi.

– Ai grija, baiete, mi-a spus salvatorul meu, care a si disparut, fara ca eu sa stiu cine a fost.

Apoi m-am uitat in zare dupa Daniel. Oare unde era?…

nasterea/moartea somnului

lemn tare

patul bunicilor. lemn, sfoara, sarma si mestesug. calibrarea arcurilor. venele dulgherului pulsand.

patul e mai ridicat la mijloc, din punct de vedere tehnic – pentru ca eleasticitatea lui sa reziste mai mult. dar exista si un punct de vedere metaforic – o masura de prevedere. nu poti sa te lasi in pat ca intr-o covata. nu acolo, in acel timp. imaginea patului din acest spatiu si timp (vremea bunicilor mei, dar nu numai) e de-a dreptul intriganta: cat pe ce sa cazi din el. e ingust si inalt. marginile sunt joase. si mai inalt, fiind stivuite pe el cearceafuri, cuverturi. patul – incordat, ca un arc gata sa traga la tina, sa striveasca trupul. somnul, in cumpana…

sensul patului nu e de odihni, ci de a trimite, cat mai repede, a doua zi, la munca. in lumea asta necajita, a taranilor, nu e timp. nici somn. seamana mai mult ca o stare de veghe, somnul bunicilor.

poate doar compensatia: inainte de a intra in el (in pat), il dezvelesti, lasand sa te patrunda cu senzatiile sale: mirosul de rufa curata. si broderia fina, alba, imbietoare…

lemn moale

azi, paturile. late si joase. imense. concepte materializate. ca niste carnuri moi in care iti ingropi corpul, devenit inutil. saltelele insufletind singurul lucru care mai conteaza: somnul. inhatandu-i dimensiunea spatio-temporala si cufundandu-l ca intr-un pantec. mintindu-l. facandu-l inexistent. redandu-i iluziile. furandu-i realitatea. el, patul, secatuind corpul de consistenta sa. esti acolo, dar inauntru.

sora mea mare

Stii, ciunga… Acum o bagi in gura, se duce gustul, o arunci. Nu-i mare scofala. Inainte era altceva. Nici nu prea se gasea, si era oricum cam tare. Dar era buna. Simteai gustul acela imprastiindu-se tot in gura, pentru cateva secunde, si incepeai sa molfai. Si molfaiai, si molfaiai, uitand de ea. Imprumutam adeseori guma deja mestecata, fratilor sau prietenilor. Si invers. Na, dadeai tu la cate unul, prinzand ciunga de un capat si intinzand-o ca pe un elastic. Daruiai sau primeai, cred ca asta conta. Un exercitiu primar de socializare, precum regurgitarea hranei cand o pasare isi hraneste puiul. Poate parea scarbos, dar sa stiti ca nu era chiar asa. In viata mea n-am mestecat o bucata de guma de la altul din gura cu bale pe ea. Jur! Asta pentru ca textura unei ciunge scoase din gura pastreaza doar o usoara senzatie de rece. Simti doar ceva umed si reconfortant intr-o guma folosita de altul, nimic gretos, credeti-ma. In sfarsit… Imi aduc aminte ca sora-mea aia mare mi-a adus intr-o zi o guma deosebita de la Bacau. Era in forma de moneda, avand toate incrustatiile alea ca pe o piesa reala si era poleita cu staniol auriu. Am privit-o si pe urma am tinut-o strans in mana, pipaind din cand in cand cu buricele degetelor toate acele mici detalii de pe ea. Ma fascina. Asta pana la un moment dat. Stiu ca am tinut guma strans in pumn, pana cand a inceput sa ma apuce transpiratia. Sora-mea mi-o daruise si acum o ascultam cum imi spune ca urmeaza sa plece la Bacau, la liceu, pentru urmatorii ani, dar sa nu-mi fac griji. Nu, sa nu-mi fac, ca ea o sa vina in fiecare weekend acasa si o sa-mi aduca cate un mic cadou si ca o sa-mi scrie si niste scrisorele, sa-mi spuna ce face ea acolo. Prostii! Adevarul e ca, desi parintii mei se despartisera, iar eu si sora-mea stateam separat, eram aproape nedespartiti. Chiar daca ne scoteam ochii si ne mai trageam de par, amandoi simteam nevoia sa fim impreuna. Dar atunci am stiut ca minte, insa ea era o fata draguta si doar nu era sa ma ingrijoreze. Asa ca am lasat capul in jos si n-am mai ascultat-o…

Apropo, am incercat deseori sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu ciunga aia. Uneori am impresia ca am pastrat-o. Parca o vad si acum pe o lavitza, sau printr-un bol cu margele si bijuterii, pe undeva prin casa. Alteori cred ca am mancat-o pur si simplu. Insa niciodata n-am vrut sa cred ca as fi putut sa o strivesc, atunci, in pumn….

InsideWeb

N-am mai citit de mult un roman pe sticla. In general, frunzaresc revista si alte porcarii. Dar am reinceput azi, dupa ce am gasit cateva linkuri interesante. Citesc Femei, de Bukowski. Sunt pe la inceput, acolo unde Henry incearca sa i-o traga Lydiei. Urmaresc atent episodul, desi scena se consuma rapid, nici pomeneala de preludii lascive care te fac sa salivezi. Paginile electronice imi aluneca usor prin fata ochilor, degetul atinge usor mausul. Vine un moment cand Lydia ii arata pizda lui Henry, mai mult din cochetarie. Nu. Nu are o fofoloanca larga, asa cum isi inchipuise el, pare ca vrea Lydia sa-i demonstreze, iar degetul meu atinge din ce in ce mai usor mausul, impingand in jos scroll-ul…  Impingand in sus…   

Apasandu-se in el…

tu esti acolo, nu-i asa, bunico?!

Priveam uluit stirile din aceasta seara, si mi-am adus aminte brusc de acele papusi rusesti, Matroshka. Asa si cu iubirea filiala, caci oricat de mult ai indeparta un strat, de la copil la nepot, dragostea unui parinte nu e stirbita cu nimic, ba dimpotriva, devine si mai emotionanta.

: Fetita violata de catre unchiul ei, care a ajuns intre timp in arestul politiei. Mama fetei isi reneaga acum fratele, facandu-l odios. Si bunica fetei plange. Dar plange pentru fiul ei.  Acesta este mai aproape de ea, decat nepoata abrutizata, ati putea sa credeti. Si de aici drama familiei, care in orice parte s-ar afla, se divide, devenind sfasietoare. Insa bunica nu plange din acelasi motiv din care plange mama fetei, al comiterii sacrilegiului. Ea isi plange fiul pentru ca acesta o lasa singura, plecand la puscarie. Pe ea cine o mai ajuta? Poate daca nepoata ei ar fi fost ceva mai mare, nu s-ar mai fi zbatut atat. Ar fi ajutat-o ea, fata. Asa, n-ar fi contat atat de mult lipsa fiului, iar ea si-ar fi odihnit batranetile, lasand praful sa se astearna peste cutia cu amintiri ale papusilor Matroshka…

Ce grabiti sunt copiii!

Daca frunzele se ingalbenesc si cad, atunci sa stii ca e toamna, i-a spus mama fetitei sale, gasind un raspuns oarecare atunci cand cea mica a intrabt-o despre anotimpuri. Insa vara precipita evenimentele, zilele erau secetoase si, uneori, vedeai cum se vestejeste vegetatia. Intr-o zi, in acele zile de vara, copilul a vazut cateva frunze galbene, pe jos. Ochii i-au sclipit, fetita s-a bucurat: a venit toamna!

Stia ca va merge la gradinita…

Fetita violata merge pentru prima data in strainatate. Ce frumos va fi…

Fetita de 11 ani despre care se spune ca a fost violata, fiind insarcinata in 21 de saptamani a plecat in Anglia. Copilul insa nu are perceptia corecta asupra realitatii, iar rolul de victima nu i se potriveste. E trezita brusc in aceasta poveste, fara vrerea ei. Indiferent daca s-a simtit abuzata, sau nu, de catre unchiul ei, este foarte posibil ca drogul mediatizarii sa-i fi injectat anestezii. Unii vor ca ea sa avorteze, altii nu. BOR se bate pentru a-i lua copilul. Ea insa poate ca simte doar cum un curent de aer in jurul ei creste si devine vertij. Vestile ultimelor zile au adus o noutate, iar fetita pare acum fericita. Ce-i pasa? Ii va face nenea doctorul o injectie, in schimb va vedea atatea. Va merge in Anglia. Ce frumos va fi…

(Am vazut azi o poza incredibila, in legatura cu aceasta poveste. Fetita era langa mama ei, si se vedea clar ca zambeste. E, cel putin, un motiv sa credem ca se va insanatosi…)