nasterea/moartea somnului

lemn tare

patul bunicilor. lemn, sfoara, sarma si mestesug. calibrarea arcurilor. venele dulgherului pulsand.

patul e mai ridicat la mijloc, din punct de vedere tehnic – pentru ca eleasticitatea lui sa reziste mai mult. dar exista si un punct de vedere metaforic – o masura de prevedere. nu poti sa te lasi in pat ca intr-o covata. nu acolo, in acel timp. imaginea patului din acest spatiu si timp (vremea bunicilor mei, dar nu numai) e de-a dreptul intriganta: cat pe ce sa cazi din el. e ingust si inalt. marginile sunt joase. si mai inalt, fiind stivuite pe el cearceafuri, cuverturi. patul – incordat, ca un arc gata sa traga la tina, sa striveasca trupul. somnul, in cumpana…

sensul patului nu e de odihni, ci de a trimite, cat mai repede, a doua zi, la munca. in lumea asta necajita, a taranilor, nu e timp. nici somn. seamana mai mult ca o stare de veghe, somnul bunicilor.

poate doar compensatia: inainte de a intra in el (in pat), il dezvelesti, lasand sa te patrunda cu senzatiile sale: mirosul de rufa curata. si broderia fina, alba, imbietoare…

lemn moale

azi, paturile. late si joase. imense. concepte materializate. ca niste carnuri moi in care iti ingropi corpul, devenit inutil. saltelele insufletind singurul lucru care mai conteaza: somnul. inhatandu-i dimensiunea spatio-temporala si cufundandu-l ca intr-un pantec. mintindu-l. facandu-l inexistent. redandu-i iluziile. furandu-i realitatea. el, patul, secatuind corpul de consistenta sa. esti acolo, dar inauntru.