travesti: revolutia copiilor (partea intai)

in acel an am fost si eu la bucuresti. cred ca mai fusesem o data, sau poate de doua ori, dar atunci, in acel de pomina an, 1989, am vazut bucurestiul asa cum nu-l vazusem niciodata. asta poate si pentru ca era revolutie, iar eu m-am aruncat de buna voie in mijlocul focului, impins la spate de acel imbold gratios si inconstient al adolescentei, parasind micul meu oras cine stie pentru cat timp… dar si pe mama si pe matusa-mea. tin minte cum am convins-o pe maica-mea, bine, de fapt i-am zis ca plec, ea a baiguit ceva, eu mi-am reafirmat ferm dorinta si sarmana n-a putut protesta, apoi am plecat impreuna cu ea pe la matusa-mea, care mi-a dat niste mere si o paine, un sac care se inchidea cu ate sus, unde sa pun merele si painea ne-am luat la revedere in prag, ele mi-au zis ai grija, eu da, iar in final m-am dus la gara si de acolo am luat trenul cu destinatia: <trenul de la linia a doua, va pleca in statie in directia bucuresti>… un pusti caruia abia daca-i dadeai 14 ani, fragil si mic de statura, strans in el de frig dar cu privirea stralucind de emotie. era revolutia din decembrie, eu nu stiam unde ma duc, doar ca trebuie sa ajung neaparat la bucuresti. si plecam singur, de parca as fi fost obisnuit dintotdeauna sa plec singur, imbracat cu haine de femeie, pentru ca tatal meu nu mai era de mult, da, nu mai era de mult tatal meu, si in jurul meu nu erau decat mama, sora si matusa mea. cand am plecat la bucuresti, aveam pe cap o caciula (poate prea frumoasa pentru acel moment) de iepure, neagra si inalta, care apartinuse candva matusei mele, o geaca, care daca odata era rosie, in acel momend batea mai degraba in portocaliu, cu manecile bufante de parca as fi fost pregatit sa-mi iau zborul cu umeri largi si stransa in talie ca un trapez. si niste pantaloni pana, de stofa, in carouri si deschisi la culoare, care fusesera ai surorei mele. dar era cald in toate acestea, si eu, oricum, nu aveam altceva de purtat, doar la picioarele incaltate in cizmele cu cioc de pasare si care treceau un pic de glezna, gerul ma patrundea. dar picioarele mele ma duceau… asa am plecat eu la bucuresti, imbracat in niste haine lalai de femeie, lasand-o pe mama cu lacrimi in ochi, pe matusa-mea perplexa, dar si pe vecinii mei de bloc, in special pe familia Teiciuc. acestia, cand au auzit ca vreau sa-l iau cu mine la Bucuresti pe baiatul lor, Ciprian, mi-au inchis usa in nas si l-a dus pe prietenul meu in cea mai indepartata camera din casa, incuindu-l acolo.