mos craciun nu exista. acum exista doar abundenta, iar odinioara, doar un pic mai multa dragoste. sau poate lipsa ei. pe vremea cand eram copil, in anii ‘80, nu stiam cine e mos craciun. dar mos gerila, da. el venea de fiecare data imbracat intr-o manta rosie cu barba alba si cu o gluga pe cap ca abia i se vedeau ochii. si cu un sac cam gol. venea repede, de parca ar fi fost speriat, isi freca mainile, sufla in ele, tusea si daca trecea pe la tine bine, daca nu, nu. inseamna ca nu avusese ce sa aduca. asa ca te gandeai ca nu e cine stie ce mare pierdere. daca tot nu-ti aducea nimic, macar sa nu-ti dea vreo pneumonie ceva, ca cine stie prin ce locuri umbla el. eu aveam vreo zece ani cand parintii mei s-au despartit. iar daca pana atunci mos gerila trecea in fiecare an sa-mi aduca cate ceva, oricat de saracacios, de atunci incolo n-a mai trecut. asta pentru ca, eu fiind cel mai mic dintre frati, mama m-a luat sa ma creasca ea. bine, vorba vine “sa ma creasca”, pentru ca eram cam saraci. ea era educatoare si facea zilnic naveta undeva la tara, la vreo 10 km de orasul in care locuiam. asa ca era cam amarata. divortata, cu un copil pe cap, fara prea multi bani si cu sanatatea subrezita de mersul pe jos pana la scoala, numai sa se preocupe ca eu sa fiu tinut in puf nu-i ardea ei. si oricum, chiar daca ar fi vrut, tot n-ar fi putut. de asta probabil ca nici mos gerila nu prea se sinchisea. de cativa ani, nimeni din familia noastra nu mai astepta craciunul, pentru ca nimeni nu-si mai amintea cum este el. vreau sa spun ca nu era nimic care sa te faca sa te gandesti la spiritul craciunului. tineam doar postul. dar asta doar pentru ca oricum nu aveam ce manca altceva decat fasole si cartofi. in rest, in afara de faptul ca se mai aprindeau niste beculete prin oras si veneau brazi, de fapt niste molizi cam rahitici in piata, craciunul venea si se ducea fara mare tam-tam. maica-mea termina repede cu pregatirile. pe mine ma punea sa ies afara cu covoarele si sa le scutur pe bara, iar ea punea pe masa niste niste sarmale facute cu mult, mult orez, un cozonac, daca aveam noroc cu matusa noastra si… cam atat. tin minte ca ne cumparasem noi mai demult un suport de brad, din aluminiu care nu era aproape niciodata folosit. dar noi ne asiguram in fiecare an, in preajma craciunului ca exista, ca si cum daca l-am fi avut toate problemele noastre ar fi fost rezolvate: si brad, si beteala, si globulete, si bomboane, savuroasele bomboane de pom. asa eram noi, prevazatori. insa dupa aia radeam ce prosti suntem. si continuam sa radem pentru ca ne aduceam aminte mereu de faza bunicul. eu radeam de mama ca seamana cu bunicul care care strangea toate prostiile, si cel mai ruginit cui sau bucata de sarma, pe care le gasea in drumul lui, iar ea radea de mine ca daca eu rad de ea, pentru ca seamana cu bunicul, atunci eu semana cu ea. logic, nu? ha ha. in fine.
cum ziceam, maica-mea era educatoare la o gradinita intr-un sat de langa orasul nostru. intr-un an, pregatea serbarea de sfarsit de an cu copiii sai. isi facea probleme ca nu are ce mos sa aduca, cand m-am oferit eu. tu? m-a intrebat ea, nedumerita. da, eu, i-am raspuns. noi mai aveam in camaruta noastra unde tineam suportul de brad si resturile a ceea ce fusesera odata ornamente de brad, si un frumos costum de mos craciun. ma fascinase intotdeauna costumul ala. de fapt, doar gandul ca mosul, odata intrat in el, devenea magic. pentru mine, nimic nu era mai misterios decat acest costum, in stare sa transforme totul, chiar si pe cel mai insignifiant personaj care intra in el. cred ca asta am avut in cap atunci cand i-am propus mamei sa joc eu rolul mosului. dupa cateva clipe, ea a acceptat. eu, am uitat sa va spun, eram un mic bufon de casa, imitand limbi stiute si nestiute pe lume, scalambaindu-ma prin fata auditoriului meu, compus din mama, bunica si bunicul, cu o mima de mare comedian. probabil de asta a acceptat mama, stia ca sunt un bun actor. asa ca mi-am invatat bine rolul, am tot probat costumul si… am asteptat. nu dupa mult timp, a sosit ziua serbarii. de fapt, eu nu aveam mare lucru de facut, dupa ce intram in costum. trebuia doar sa par ca sunt un fel de mosneag, sa merg mai aplecat sa ma tin de shale sa-mi ingros vocea si sa glumesc cu prichindeii ca sa-i fac sa-mi spuna poezii. nimic mai simplu pentru un saltimbanc ca mine. si asa am facut. in ziua respectiva, mi-am facut intrarea direct din laponia cu sania, tras de reni. i-am cucerit indata pe copii, care mi-au spus, fiecare, poezii. eram atat de mandru de mine, ca orice dar as fi primit, nu ar fi fost la fel de prestios. eram mos craciun, cel care aduce bucurie copiilor. cred ca si mama, privind din mijlocul lor tot spectacolul era mandra de mine. la sfarsit, dupa ce copiii iesisera in curte, mama a venit si mi-a soptit ca am fost minunat. apoi a plecat. dar in acel moment nu stiu ce s-a intamplat cu mine. ramasesem singur in sala de clasa si ma uitam imprejur. afara se auzea galagie, copiii se bucurau inca de jucariile primite, in compania parintilor lor. pasii m-au purtat instinctiv acolo. nu ma dezbracasem de costum. ajuns in curte, copiii m-au inconjurat din nou si au inceput sa strige: mos craciun, mos craciun. atunci, cu cele mai simple gesturi din lume, eu am inceput sa ma dezbrac de costum, chiar in fata lor. va dati seama ce uluiala am produs. nu eram mos craciun! eram ducu, baiatul doamnei educatoare, pe care toti il stiau pentru ca mama ma lua deseori cu ea. dar eu eram de fapt mos gerila, acel personaj putin asteptat de copii.
