iata-i. merg pe strada, sunt siguri pe ei, bine imbracati, dar ai impresia ca vorbesc singuri. cu voce tare sau doar framantandu-si buzele, sunt cei care vorbesc la hands free. in urma cu ceva timp, aceste aparate conectate la ureche erau inca evidente, iesind ca niste vertebre pe langa obraz, stiind asadar ca indivizii nu sunt cu totul nebuni. dar tehnica a evoluat, iar azi hands free-uri minuscule iau forma urechii, avand tendinta de a se strecura nevazuta in ea. daca cumva esti strain de acest gadget, desi e putin probabil sa fie indivizi care sa nu stie ce e acela un hands free (decat poate doar bunica: stop cadru.
< intr-o zi, m-am dus la bunica cu o pereche de blue jeans din astia cu pete pe ici, pe colo, cum se poarta acum. cand m-a vazut, nu a zis nimic. i-am zis eu. bai, bunica, matale nu te uiti ce pantaloni am? la care ea: ce pantaloni ai? la care eu: pai uite, parca sunt murdar de var. la care ea: da, mama? la care eu: hai ca ma enervezi, n-ai pic de spirit de observatie! si nci haz! >)
… deci, daca esti cumva strain de acest gadget, si nici nu esti pe partea urechii de legatura, atunci tragi si-o cruce cat toate zilele: bai, asta vorbeste singur! dar stiti ce-i mai misto? aia ca tehnica o sa ne futa intr-o zi posibilitatile de a distinge falsul de adevarat.
cum ar fi: daca ai chef, poti sa vorbesti singur tinand mana la ureche, si chiar sa gesticulezi. si daca vrei, poti s-o faci si fara sa tii mana la ureche. drept in mijlocul unui public foarte atent ca gesturile sale sa fii conventionale si la locul lor, tu incepi sa vorbesti singur, cu o expresie corporala foarte bogata, iar aia sa te priveasca cu coada ochiului. din ce in ce mai mult, mai insistent, prinvind cand o ureche, cand alta, sa creada (ce gura ma-sii? unde are asta hands free-ul?) ca ai un soft de free al naibii de performant. a. si sa mai razi singur ca prostu. caz in care ei ar zice: muuuamaa, ce tip natural.
